Drumul meu: de la „pot mai mult” la „sunt exact unde trebuie”

Sunt Maria Frunză și, înainte de orice titlu sau rol profesional, sunt un om care a căutat mult sensul, echilibrul și acea liniște care nu vine din exterior, ci din felul în care te așezi tu în propria viață. Lucrez cu oamenii, cu emoțiile lor, cu blocajele și dorințele lor de schimbare, dar adevărul este că acest drum a început cu mult înainte să devină o profesie.

Nu am ajuns aici pe un drum drept, bine luminat și fără obstacole. A fost mai degrabă un traseu cu serpentine, pauze, întrebări și momente în care m-am întrebat sincer dacă sunt pe direcția bună.

Când „bine” nu mai era sufficient…

Ani la rând am funcționat corect. Aveam studii, experiență, muncă, responsabilități. Din exterior, lucrurile păreau așezate. Din interior însă, se adunase o stare greu de pus în cuvinte. Nu era neapărat nefericire, ci o senzație de plafonare, de „atât se poate”.

Simțeam că fac mult pentru ceilalți, dar că mă pierd pe mine pe drum. Că dau, susțin, ajut, dar fără să mai știu clar ce îmi doresc eu. Era ca și cum aș fi stat într-o cameră ordonată, dar fără ferestre deschise.

Au fost momente în care m-am simțit blocată. Nu pentru că nu aș fi știut ce să fac, ci pentru că nu mai simțeam direcția. Iar acest tip de blocaj este poate cel mai greu, pentru că nu doare zgomotos, ci roade încet.

Întâlnirea cu întrebările incommode…

Schimbarea nu a venit brusc. Nu a fost un „click” spectaculos. A început cu întrebări. Din acelea care nu te lasă să dormi liniștit și care revin exact când încerci să le eviți.

„Ce vrei cu adevărat?”
„Pentru cine faci toate astea?”
„Cum ar arăta viața ta dacă nu ți-ar mai fi teamă?”

Am început să mă apropii mai mult de mine, de emoțiile mele, de nevoile mele reale. Am întâlnit oameni care m-au provocat să mă uit dincolo de roluri și etichete. Am intrat în procese de formare, de autocunoaștere, de dezvoltare personală, nu pentru diplome, ci pentru claritate.

A fost incomod. Uneori obositor. Alteori eliberator. Dar, pas cu pas, am început să înțeleg că blocajele nu apar ca să ne oprească definitiv, ci ca să ne oblige să schimbăm ceva.

Alegerea de a merge mai departe, chiar și cu frică nu a fost simplu dar am avut aproape oamenii potriviți.

Unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-am învățat este că frica nu dispare înainte să faci pasul. Frica vine cu tine. Și e în regulă.

Am ales să investesc în mine, să mă formez continuu, să mă apropii de psihologie, de consiliere, de lucrul profund cu emoțiile. Am ales să lucrez cu copiii, cu părinții, cu oamenii care simt că „ceva nu e în regulă”, dar nu știu exact ce.

În acest proces, mi-am redefinit și rolul profesional. Nu doar ca specialist, ci ca om care a trecut prin propriile frământări și care știe cum se simte un blocaj din interior, nu doar din cărți.

De ce fac ceea ce fac astăzi?

Astăzi, ceea ce mă motivează cel mai mult este să fiu un sprijin real pentru cei care se simt pierduți, confuzi sau blocați. Să creez spații sigure în care emoțiile pot fi exprimate, înțelese și transformate. Să lucrez cu copiii pentru ca ei să crească având mai multă încredere în ei și mai puțină teamă de ceea ce simt. Să fiu alături de adulți care vor să schimbe tipare, nu doar comportamente.

Cred cu tărie că nu trebuie să ajungi la epuizare ca să schimbi ceva. Că nu este nevoie să „se întâmple ceva grav” ca să-ți dai voie să te asculți. Și cred că fiecare om are resursele necesare pentru a-și depăși blocajele, uneori având nevoie doar de contextul potrivit și de cineva care să meargă alături de el.

Dacă ar fi să rămâi cu o idee…

Dacă ai ajuns până aici, mi-ar plăcea să rămâi cu gândul că drumul tău nu este greșit doar pentru că nu este ușor. Că pauzele, îndoielile și momentele de blocaj fac parte din proces. Și că schimbarea începe, de cele mai multe ori, exact în punctul în care ai curajul să te întrebi: „Ce am nevoie acum?”

Eu am ales să ascult această întrebare. Și continui să o fac, zi de zi.

Cu drag,

Maria Frunză…